S-a schimbat ora, iar trecutul e în doliu

Mă afund ușor, tot mai adânc, în întuneric,

privesc, dintr-un nou refugiu, lacrimi și regrete,

un trup în descompunere ce cred că-mi aparține.

Și-au spus adio-urile de nonsens, subită-i viața,

înstrăinează oameni de oameni și-i lasă singuri –

eu mă duc în izolare, acolo-i liniște la mine-n gând.

Am murit și am murit demn, cu ochi ferici;

frigul și pustiul doboară, am înțeles rapid,

dar măcar sufletu-i nefalsificat în claustrare.