Prin lăuntric

M-a luat inima de mână și m-a dus într-o călătorie. O vacanță permanentă. Mi-a spus că așa e în viață... Vine o perioadă-n care trebuie să pleci din casa ta lăuntrică și nu te mai întorci niciodată. Îți construiești tu alta, când ajungi la locul potrivit. ,,Ai grijă!", îmi spune inima. ,,O să plângi, o să te întrebi cine (mai) ești, iar oamenii n-o să te recunoască și vor jeli că ai întors pagina. O să te mai uiți înapoi, dar nu ai voie să regreți. Niciodată. Pentru că așa e viața. Schimbare. Rebeliune. Rebeliune față de propria persoană. Față de toate lucrurile cu care te-ai obișnuit."

Ne îndepărtăm cu fiece pas, iar inimii îi prinde bine – e fericită că ajungem la noul ,,noi". E mai ,,acasă" acum decât fusese, de ceva timp, atunci. Și eu sunt fericită, deși, într-adevăr, mai plâng după mine. Și, într-adevăr, oamenii jelesc ceea ce eram; pot vedea în privirile lor. Păstrez, totuși, acel ,,eu" ca un tovarăș de încredere în casa pe care o construim acum. Un refugiu. O copilă timidă și fricoasă ce sper că e mândră de cine devin, chiar dacă se imagina mereu la fel. Care îmi va reaminti de unde am pornit și că merit să fiu împăcată. Totul e bulversant, însă am încredere că va veni o zi în care mă pot uita în oglindă și să spun, cu un zâmbet larg, ,,Da, știu din nou cine sunt! Și nu, nu mi-aș dori altceva!".