Pentru că n-am putut să nu mă atașez

uneori,

aș vrea să-mi scot

inima din piept,

s-o rup în două

și să nu mai simt

nimic.

e sfâșietor

să simți

până la epuizare.

atât de sfâșietor,

încât însuși sentimentul

se sperie

de sine,

însăși alergarea

nu are vreo șansă într-un concurs

de cine epuizează

mai tare omul.

mi se spune că doar

detașându-mă

de oamenii și momentele

trecutului

pot descoperi

frumusețile noi ale propriei vieți,

dar eu mă țin de trecut

ca și cum ar fi

o frânghie

ce mă salvează

din a cădea în prăpastie.

mi-e teamă de nou,

când ceea ce speram să dureze 

o eternitate

încă plutește așa frumos

în inimă

și zâmbet.

mi-e teamă că

voi iubi noul

și voi lăsa trecutul

să putrezească.

(& știu că-l voi iubi,

doar la el am visat

o viață-ntreagă.)

dar totuși

sunt norocoasă

că am experiența

greutății

unui rămas bun.

deci cred că e frumos

să simți

atât de multe.

sau cel puțin

mai frumos

decât să nu simți.

măcar așa știu

că exist.