Halucinez în lăuntric

privesc aplecată spre lacul pustiu

reflecția propriului amar,

îmi șoptesc vorbe la auzul cărora

subconștientul râde

și le destramă cu frământări iraționale.

atenția mi se duce spre un strigăt înfundat,

mă-ntorc, mă-nvârt,

cad cu toată ființa și-mi duc mâinile la urechi,

și-ntr-un haos halucinant

mă privesc ieșind din adâncul apei.

persoana aceasta c-un aer care domină pământul

îmi capturează trupul

mai întâi pieptul, ochii, gura,

apoi întreaga ființă, strângându-mă de gât,

mă trage spre lac și mă scufund,

nu pot să-not, să strig, să ies.

imaginarul s-a metamorfozat în cutremurul nopții,

iar eu am devenit motivul sfârșitului meu.